Am citit “Un an în Merde” (Stephen Clarke) … genial de amuzantă, tristă prin adevărurile pe care le dezvăluie, interesantă prin informaţiile pe care le oferă despre Franţa şi francezi. Pe scurt: un englez este angajat de o firmă franceză să deschidă la Paris un lanţ de ceainării englezeşti … iar mutarea în Franţa vine la pachet cu o serie de evenimente amuzante, enervante şi ciudate totodată, un melanj tare plăcut de citit.

Când am povestit despre cartea “Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, Iulia mi-a recomandat “Eleganţa ariciului”. Şi cum sunt fetiţă ascultătoare, am notat imediat şi vineri am strecurat cartea în coşul de cumpărături, aşa că acum mă delectez cu noi aventuri în Franţa.

Am ieşit la o plimbare de câteva ore prin Bucureşti sâmbătă, ca să profit de vremea frumoasă. Şi am realizat cu părere de rău la întoarcere că toate locurile care ne-au atras atenţia au fost doar clădiri derăpănate (hotelul Griviţa, zona pieţei Matache, case vechi părăsite din zona parcului Luigi Cazzavillan, tristeţea locuitorilor din Pasajul Englez care aşteaptă să le cadă casa la primul cutremur), locuri abandonate sau plăcuţe ciudate (ce poate însemna “Asociaţia rromilor şi a revoluţionarilor”?). Şi uite aşa, Bucureştiul a mai căştigat o bilă neagră în agenda mea

Am descoperit cea mai idioată reclamă, la Magne B6. Mesajul mirabolant? “Sunt stresată, aş putea să ies să ma plimb în parc, aş putea să mă duc la munte … dar nu, mai bine bag în mine nişte bulinuţe (Magne B6) şi mă întorc la muncă”.. WTF??!!! Doar mie mi se pare aberantă reclama asta?

Şi apropo de reclame, pălăvrăgind cu colegele mele am realizat de ce prefer apa plată de la Borsec în loc de Dorna. Era aşa simplu…să vedem:

Sticla apa Dorna

Dorna are o sticlă de un verde bolnăvicios care mie una nu îmi sugerează mai mult decât o apă stătută de mlaştină. În schimb….

Sticla apa Borsec

asta arată a ceea ce aş numi fresh şi apă de izvor…q.e.d.

Să aveţi o săptămână uşoară!

Trecând peste asta am descoperit de fapt ca pe site-ul respectiv poţi vedea toţi parlamentarii europeni şi poţi urmări toate intervenţiile pe care le-au avut în cadrul sesiunilor, lucru cel puţin interesant.

Găsiţi aici lista parlamentarilor, prin click pe nume ajungeţi la CVul lor şi aici în josul paginii vedeţi activitatea pe care au avut-o în calitate de europarlamentar.

Enjoy!

Am înfruntat azi vremea şi am pornit iar la căutat cutiuţe prin oraş, de data asta urmărind traseul pasajelor istorice din Bucureşti. A fost frumos, păcat că ploaia ne-a gonit acasă înainte de a găsi comoara pe care o căutam. Partea urâtă: am văzut un centru vechi cu adevărat deprimant, resturile de zăpadă murdară combinate cu noroiul de rigoare şi cu clădirile în paragină construiesc un tablou prea puţin plăcut.

Şi câteva poze (pur informative, pentru poze mai frumoase îmi lipesc atât tehnica cât şi tehnologia)

Minunatul Centru Vechi (mă întreb dacă va fi vreodată terminată reabilitarea)

Centrul Vechi din Bucuresti

Centru Vechi

o clădire la care arhitectul şi-a dat frâu liber imaginaţiei… într-un mod complet nefericit:

Cladire urata

Zonă “refăcută” din Centrul Vechi

Groapa în asfalt pe Lipscani

Groapa pe Lipscani

Filed under: Impresii ]]> http://binchens.wordpress.com/2010/02/21/geocaching-in-bucuresti-aventura-la-patrat/feed/ 3 Binchen Centru Vechi Centru Vechi Cladire urata Groapa în asfalt pe Lipscani Groapa - close up http://binchens.wordpress.com/2010/02/19/exercitiu-de-imaginatie-ce-vine-dupa-criza-financiara/ http://binchens.wordpress.com/2010/02/19/exercitiu-de-imaginatie-ce-vine-dupa-criza-financiara/#comments Fri, 19 Feb 2010 15:26:22 +0000 Binchen http://binchens.wordpress.com/?p=526 ]]> Stau aşa şi mă uit în jur la prietenii mei care au un job în vremurile astea (sunt destui, trebuie să recunosc că până de curând nu am conştientizat prea mult criza pentru că o “vedeam” mai mult la televizor) şi sunt consideraţi printre “privilegiaţii” perioadei. Cu toate astea, când eşti tânăr şi dornic de noi experienţe profesionale, a avea un loc de muncă pe care nu îl laşi din lipsă de altceva şi din teama de a nu fi dat afară în altă parte pe principiul “ultimul venit, primul plecat” nu poate să îţi aducă mari satisfacţii când pui seara capul pe pernă. Am multe exemple de profesionişti super ok care s-au plafonat de mult la actualele locuri de muncă însă rămân în continuare pe poziţii (deşi cu un oftat sec în fiecare dimineaţă) pentru că le e teamă să facă vreo mişcare şi să piardă şi jobul ăla bun-rău pe care îl au acum şi salariul ăla, mai mult sau mai puţin sigur, pentru care au semnat. Am şi exemple de oameni care au rămas anul trecut fără job şi nu au reuşit să îşi găsească un nou loc de muncă corespunzător pregătirii/experienţei, aşa că au acceptat primul job ieşit din cale, chiar dacă banii sunt la jumate iar responsabilităţile îi întorc înapoi cu câţiva ani.

Şi uite aşa, tot uitându-mă în jur, am ajuns la următorul scenariu nefericit (pentru patroni cel puţin): cred că, după ce va trece criza asta financiară, când companiile vor reîncepe angajările, vom asista la o criză a resurselor umane. Mulţi vor profita de ocazie pentru a mai face un pas în faţă şi pentru a ieşi din blocajul resimţit în ultimul an, lucru ce va duce la ruperea multor echipe şi inevitabil, la noi probleme interne. Criza a deprimat oamenii (da, chiar şi pe cei care au pentru ce să se trezească dimineaţa la 7) şi e de aşteptat o ieşire din letargie destul de animată.

we’ll wait and see…

Aşa că săptămâna trecută am mai avut două crize de febră din asta ciudată, una cu Dan Brown şi Simbolul pierdut şi cealaltă cu Khaled Hossein şi a cartea Vânătorii de zmeie. Să le iau pe rând …

De la Simbolul pierdut mă aşteptam să mă ţină mai în alertă dar cumva mi s-a părut că autorul a exagerat uneori cu explicaţiile şi trimiterile la istorie/mistică/ştiinţă, lucru care tăia din acţiune şi mă făcea să las cartea mai devreme din mână (e drept, uneori ca să apelez la prietenul Google pentru detalii suplimentare). Iulia a vorbit tare bine despre carte aici, aşa că mare lucru nu mai e de spus. E o carte interesantă, are o intrigă complexă (la fel ca şi celelalte cărţi ale lui Dan Brown), dar uneori mi s-a părut că s-a exagerat cu întorsul din condei, ca de exemplu cu moartea lui Robert Langdon prin înecare, când de fapt… ei bine, citiţi cartea şi vă veţi convinge singuri.

Despre a doua carte, Vânătorii de zmeie, care m-a ţinut trează sâmbătă până la indecenta ora 5 dimineaţa, nu am decât un cuvânt de spus: SUPERB. La 3 dimineaţa citeam pe Wikipedia istoria Afganistanului şi trebuie să recunosc că romanul mi-a făcut lumină într-un subiect pe care îl ştiam doar foarte superficial: Afganistan, talibani, ocupaţie rusească, NATO, etc. Este prezentată prietenia dintre doi copii, provenind din grupuri sociale diferite – Amir este paştun (comunitatea majoritară din Afganistan) şi are o situaţie materială foarte bună iar Hassan este hazar şi servitor în casa primului. Legătura dintre ei se răceşte brusc atunci când Hassan, în încercarea de a-l ajuta pe Amir să câştige admiraţia tatălui său prin câştigarea turneului de doborât zmeie din Kabul, este prins de 3 băieţi mai mari şi violat sub ochii lui Amir, care este incapabil să intervină în apărarea lui. Mustrările de conştiinţă îl fac apoi pe Amir să se îndepărteze de Hassan, chiar dacă acesta nu îi face nici un reproş, iar la un moment dat chiar să forţeze plecarea acestuia din casa. Urmează în Afganistan ocupaţia rusă, când Amir împreună cu tatăl lui fug în Pakistan şi apoi în America, iar apoi o perioadă zbuciumată dominată de războaie civile şi perioada de ocupaţie talibană.

După mulţi ani, în 2000, Amir, care între timp se stabilise în America şi se căsătorise, primeşte un telefon de la un vechi prieten din Afganistan al tatălului său care, într-o scurtă propoziţie, îi oferă şansă unui nou început: “Vino. Există o cale să redevii bun”. Amir se întoarce într-un Kabul dominat de masacrele sângeroase ale talibanilor şi distrus de războaie civile pentru a-l găsi şi aduce în siguranţă pe Sohrab, fiul lui Hassan. Nu o să stric plăcerea cititului şi nu o să vă mai dezvălui nimic din acţiune, deşi de la punctul acesta mai departe lucrurile se precipită, cercurile încep să se închidă iar la final Amir îşi câştigă dreptul la o nouă şansă. E o carte de nota 20, atât pentru acţiune cât şi pentru sensibilitatea pe care reuşeşte să o transmită.

Duminică dimineaţa am văzut şi adaptarea cinematografică – “The kite runner”, care s-a luptat pentru Globul de Aur cu 4,3,2 al lui Mungiu, este însă departe de a reda esenţa cărţii. Poate dacă în film ar fi existat şi un narator ar fi avut alt impact, dar aşa mie, care aveam încă proaspete în minte replicile din film, mi s-a părut destul de sec şi pe alocuri greu de urmărit acţiunea.

Acum mă pregătesc de “Toţi oamenii preşedintelui”, pe care o tot mut de pe noptieră de ceva vreme. Aici am făcut un pic invers, ieri am văzut filmul şi acum mă pregătesc să citesc cartea (asta după o încercare ratată de a o citi, am renunţat după primele pagini). Despre asta însă, într-un episod viitor!

Spor la citit!

Atenţie, urmează imagini şocante (dacă nu aveţi răbdare treceţi direct la minutul 5, eu de acolo am prins aseară)

Informaţii despre campanie găsiţi direct pe site-ul lui Jamie (aici).

- aproape 70% din CVuri sunt precum pajiştile primăvara: pline de flori. Şi stau şi mă întreb acum frumuşel, dacă ar fi să îmi scot CVul de la naftalină, eu să nu plantez acolo 2-3 ghiocei? că poate mi-o iau alţii înainte.

- mi-am verificat ouăle. Sunt cu 3. Nu-s bune. Le trec pe lista alimentelor interzise alături de margarină (conţine Euri), mezeluri (contin colorant, Euri, glutamat de sodiu, un adevărat cocktail), fructe şi legume de la supermarket (nu-s eco), pâine (prosteşte şi îngraşă), paste (too much carbs), icre (prea mulţi aditivi), crenvurşti (continut dubios, desi yammy din când în când), dobrogeana de la patiseria din colţ. Sper că n-am uitat nimic. Ah, şi nu mai gătesc în tigaia mea care nu prinde, că nici asta nu-i bine. Pentru o dietă de efect, vă recomand zilnic o pastilă de Ecomagazin înainte de fiecare masă, taie garantat orice poftă.

- iepurele sare de unde nici nu te aştepţi: uite aşa poate se găseşte soluţie pentru Roşia Montană.

am transferat o sumă cu un zero în plus la coadă

Aşa că pentru azi mă las de scris, pe blog sau oriunde altundeva. Mă duc la dl. Dan Brown şi la ultima lui carte, că el chiar ştie ce zice acolo.

PS. promit să revin şi cu tema iniţial anunţată

Să mă explic: ca să ajungi la Piaţa Romană dinspre Griviţei cel mai uşor e să te sui în 86 şi aia e, în câteva minute eşti la destinaţie. Dar cum 86 nu circulă chiar des, mai există un mic artificiu: te sui în 65 sau 97 (care până la Polizu au drum comun cu 86 şi circulă mai des), cobori frumos acolo şi aştepţi ori 86 să te prindă din urmă ori un 79 care vine la aceeaşi staţie dintr-o straduţă laterală. Şi acolo în fiecare dimineaţă se întâmplă acelaşi lucru: lume multă care a părăsit nedoritele 65/97 şi aşteaptă cu sufletul la gură 86/79. Şi e de fiecare dată la fel: apare un 65/97 (astea două chiar circulă des), toată lumea supărată, bombăne, se uită urât la şofer. Se vede în depărtare un 86 sau răsare de după colţ un 79? Zâmbete, suspine de relaxare şi o fericire generală ce cuprinde tot poporul ingheţat. q.e.d. Asta e un post cu o karma tare bună

Sânziana mă întreabă care e rutina mea de blogger….well, cred că asta aş vrea şi eu să aflu, poate aşa voi scrie regulat, voi avea o temă principală a blogului şi voi ajunge celebră dar nu am nimic din toate astea…scriu când am timp şi ceva important (pentru mine, evident) de împărtăşit cu lumea. Apoi recunosc, mai tot trag cu ochiul să văd cine rezonează cu ideile mele…în rest sunt în perioada de sevraj, încerc să reduc  depedenţa de internet aşa că, în afară de blogurile/site-urile pe care le urmăresc în mod special, încerc să mă ţin mai departe de restul. Navigatul prin cuvintele altora se întâmplă cel mai probabil la prima oră la birou, când încă încerc să mă trezesc. Înainte de birou nu mă ating de laptop, sunt ocupată cu trezit, îmbrăcat, trezit de-a binelea şi pornit afară prin frig.

Şi a doilea gând uitat care trebuie neapărat împărtăşit: cine n-a fost la Bobby McFerrin a pierdut o seară pe cinste. E genial omul, singur pe scenă, fără acompaniament, a reuşit să distreze o sală întreagă timp de o oră jumate şi până la final să ne dea impresia că suntem cu toţii buni prieteni. A cântat, a mimat clapele unui pian ale cărui sunete erau vocile noastre din sală (anonimi care am prins curaj încet încet), a improvizat continuu şi ne-a făcut să ne jucăm pentru o seară.

Şi câteva momente:

„[...] şi, dacă găseşti fie şi cea mai improbabilă şansă de a te simţi fericit după perioade atât de grele, trebuie s-o apuci şi să nu-i mai dai drumul până când nu te scoate târâş din noroiul în care zaci. Nu e vorba aici de egoism, e obligaţia ta să procedezi aşa. Viaţa ţi-a fost dată; e datoria ta (şi dreptul tău, ca fiinţă umană), să găseşti frumuseţea în viaţă, indiferent unde se ascunde ea.”

***

„Bel far niente a fost mereu considerat un adevărat ideal al italienilor, în pofida faptului că erau nevoiţi să muncească din greu. Frumuseţea de a nu face nimic – un succes pentru care eşti felicitat din toată inima. Reuşita în viaţă poate fi măsurată prin voluptatea şi rafinamentul cu care reuşeşti să nu faci nimic – şi nici nu e nevoie să fii bogat.”

***

„Fiecare oraş are un singur cuvânt care îl defineşte şi cu care se identifică majoritatea locuitorilor lui. Dacă ai putea citi gândurile trecătorilor de pe stradă, în orice loc al oraşului, ai descoperi că cei mai mulţi se gândesc la acelaşi lucru. Gândul majorităţii e de fapt cuvântul oraşului respectiv. [...]

-         Care e cuvântul tău?”

***

„Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia.

Când vine vorba de soarta mea, sunt foarte multe aspecte pe care nu le pot controla; dar există şi unele lucruri care îmi cad chiar mie în grijă. E de datoria mea să cumpăr anumite bilete de loterie, sporindu-mi în felul ăsta şansele de a fi mulţumită. Eu decid cum îmi petrec timpul, cu cine interacţionez, cu cine îmi împart corpul şi viaţa şi energia şi banii. Eu decid ce mânânc şi ce citesc şi ce studiez. Eu aleg cum voi privi circumstanţele nefericite din viaţa mea – fie ca pe nişte nenorociri, fie ca pe nişte ocazii de a evolua. [...] Eu îmi aleg cuvintele şi tonul cu care mă adresez celorlalţi. Şi, cel mai important, eu îmi aleg ce gândesc.”

***

„Dumnezeu se află în tine sub forma ta, exact în felul încare eşti tu însuţi. Pe Dumnezeu nu-l interesează să te vadă jucând un rol anume, pe care să ţi-l asumi fiindcă aşa crezi tu că ar trebui să arate şi să se comporte o persoană atrasă de spiritualitate.”

***

„[...] toată durerea şi necazurile lumii sunt cauzate de oameni nefericiţi. [...] Deci căutarea mulţumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care îţi este doar ţie folositor, ci e un dar generos pe care îl faci întregii lumi.”

***

“[...]oamenii au tendinţa să considere fericirea un noroc care dă peste ei, ceva ce te va învalui, ca vremea frumoasă, dacă soarta iţi surâde. Doar că fericirea nu funcţionează aşa. Fericirea e consecinţa propriului efort. Te lupţi pentru ea, munceşti pentru ea, insişti, uneori mergi până la capătul pământului în căutarea ei. Trebuie să participi mereu la manifestările lucrurilor bune care iţi apar în viaţă. Iar când atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodată să leneveşti, să renunţi la a o menţine: trebuie să te străduieşti din răsputeri să înoţi contra curentului, ca să fii veşnic în unda fericirii, ca să pluteşti mereu deasupra ei. Căci dacă nu faci asta, sentimentul lăuntric de mulţumire se va scurge încet-încet din tine. E usor să te rogi când ai nevoie de ajutor, dar să continui să te rogi chiar şi când criza a trecut e ca un proces de cicatrizare, care-ţi ajută sufletul să păstreze tot ce a reuşit cu greu să dobândească.”

Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi. Şi ca să încalc un pic regulile, premiul merge şi la toţi oamenii minunaţi pe care îi am la blogroll şi cărora le mulţumesc pentru că îşi împart gândurile cu noi.

Vă invit să transmiteţi mai departe oamenilor dragi vouă.