După 20 de ani: frânturi

Eram micuţă în 89 când a fost revoluţia şi mergeam la grădiniţă în Braşov, aşa că vrând nevrând am simţit agitaţia din stradă. Umbla zvonul că o fetiţă a murit in casă ucisă de un glonţ răzleţ care a ricoşat din tavan, aşa că bunica mea nu mă lăsa să stau pe lângă geam.

Dar cel mai important: eram la mătuşa mea pe balcon şi şi am început să plâng speriată de masa mare de muncitori de la Steagu Roşu (azi uzina Roman) iesiţi în stradă. Şi atunci, vorbele care m-au urmărit până în ziua de azi:

„Nu mai plânge mămică, o sa fie bine, să vezi, de acum înainte o sa ai oricând portocale şi banane, nu doar de Crăciun”.

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. Cine a spus asta avea viziune :))

  2. sa stii, mare adevar! pe de alta parte eu cred ca toti astia care am fost nascuti in comunism (si mai ales astia de fo 30+ de ani) am avut o mica obsesie portocalo-bananiera. eu de exemplu, la primul salariu „oficial” m-am dus si mi-am cumparat kile multe de banane si am mancat pana mi s-a facut rau, spre disperarea maica-mi. i-am explicat insa ca e terapie: am mancat, am vomitat – ca mi s- a facut rau – si mi s-a luat de fructe exotice. tzac pac :))! dar ma bucur in fiecare zi ca fructele astea sunt pe toate drumurile. desi, ca sa fiu cinstita pana la capat, mie tot merele imi plac cel si cel mai mult :D!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: