Depresie post-Avatar?

Am fost aseară la Avatar, la IMAX. Frumos, captivant, trist pentru că tot speri că vor muri oamenii şi vor trăi locuitorii Pandorei. Nu sunt cârcotaşă aşa că îi voi da Cezarului ce-i al Cezarului: nota 10 pentru Cameron.

Sala IMAX-ului m-a cam dezamăgit, scaunele sunt înguste şi suportul pentru suc lipseşte cu desăvârşire. După juma de oră, Cola mea se transformase într-un ceai cu un gust îngrozitor.

Acu, să spun de ce sunt mulţumită. Sunt mulţumită că nu m-a deprimat. După câte am auzit în media în ultimele zile, am intrat cu teamă în sala de cinema şi mi-am rugat prietenii să mă scuture serios dacă ies de acolo cu semne de depresie. N-a fost cazul, stau bine cu psihicul.. Oare?

E momentul meu de sinceritate, aşa că o să mărturisesc ce film m-a întristat cel mai tare. Well, nu e vreo dramă celebră sau lacrimogenă ci e vorba showurile cu Jeff Dunham. Serios, după fiecare film am fost vreo 2 zile într-o depresie adâncă pentru că Peanut nu există în realitate şi singurele glume pe care o să le aud vor fi aceleaşi din show.

Dacă n-aţi făcut cunoştinţă cu Jeff Dunham şi personajele sale Peanut, Achmed, Walter şi Jose luaţi un bol mare de popcorn (aveţi grijă să nu vă înecaţi cu floricele de la râsul incontrolabil) şi să daţi fuguţa la Youtube sau alte asemenea pentru o porţie mare de J.D. Şi să îmi spuneţi apoi dacă n-aţi vrea şi voi o întâlnire cu Peanut!

Reclame

Biblioteca din sufletul meu

Am învăţat să citesc când eram micuţă, înainte de a merge la şcoală. Era prin 80 şi ceva şi stăteam cu mama la coadă la benzinărie, aşa că primul meu abecedar a fost o bancnotă de 100 de lei. „Una suta lei”, de aici a început totul. Apoi am continuat cu „Gazeta de Transilvania” şi restul e istorie.

Am văzut o leapşă ce a circulat pe bloguri zilele astea despre cărţi. Şi mi-a adus aminte de cartea „Seri Albastre” de Costache Anton. Eu cu cartea asta am dezvoltat o obsesie prin şcoala generală. Personajele erau elevi de clasa a 7a şi cartea povestea, în două volume, păţaniile lor la şcoală, în dragoste, în prietenie. M-a marcat. Am citit-o cred de 10 de ori, după care am început să o citesc pe fragmente, apoi de la coadă la capăt, apoi iar de la început şi tot aşa. Dacă mă trezeai noaptea în somn puteam să recit fragmente. A fost o nebunie totală. Devenise îngrijorător deja, aşa că la un moment dat, cu greutatea cu care îţi abandonezi un viciu, am început să mai citesc şi alte cărţi. Dar Seri Albastre a stat mult timp la capul patului. Atunci mi-am ales şi primul carnet cu coperţi frumoase şi am început să ţin un jurnal, inspirată fiind de Vica, unul dintre personaje.

Culmea e că n-am memoria cărţilor, ci cel mult a trăirilor pe care mi le inspiră. Trăiesc alături de personajele unei cărţi şi de multe ori îmi dau seama că acţiunile şi dispoziţiile mele reflectă ceea ce am pe noptieră. După ce am citit însă o carte uit însă imediat povestea şi niciodată nu am fost bună să povestesc subiectul unei cărţi citite, nici chiar recent.

Zilele trecute de exemplu am fost foarte optimistă. Am citit Jurnalul Oanei Pellea, o minunăţie de înşiruire de sentimente şi trăiri care te aruncă, în decurs de câteva rânduri, dintr-o tristeţe adâncă într-o fericire nebună. V-o recomand. Am citit-o aşa cum mănanci o prăjitură bună, pe nerăsuflate. Data viitoare vreau să o savurez şi să o trăiesc pe îndelete.

Cum să pierzi 2 ore din viaţă fără rost?

Vă spun eu, uitându-vă la fimul The man who stare at goats.

Am rezistat să văd tot filmul pentru că am sperat că 1. e ceva ce îmi scapă mie şi fimul va deveni subit mai interesant şi 2. că George Clooney va scăpa de mustaţa aia urâtă, ca să am măcar cu ce să îmi clătesc ochii. Bad luck this time.

Aştept gripa canină

Sper să nu mă dezamăgească şi să vină şi ea cândva, măcar în Bucureşti.

Şi cu ocazia asta să se găsească şi o soluţie bună şi să fie strânşi toţi câinii vagabonzi.

2 filme care mi-au plăcut

Changeling – poveste interesantă, Angelina Jolie superbă. Aş fi vrut ca la final să bat din palme de fericire…

Awake – te pune pe gânduri şi te intrigă.

Ştiu, nu sunt cele mai noi filme, dar pe mine m-au lipit de canapea vreo 2 ore.

Primarul Mazăre e cel mai tare

Serios! L-am văzut aseară la o emisiune. Deci omul ştie cum să salveze turismul românesc, dacă mă înţelegeţi 🙂

Pe scurt, cu vorbele lui Mazăre: zona montană româneasca e aşa şi aşa (cam varză adică). Litoralul la fel, nu e nici ăla cine ştie ce loc spectaculos (true, true). Băi, dar avem fete frumoase, cam cele mai frumoase din Europa. Şi multe din fetele astea se găsesc prin cluburile de pe litoral şi mulţi străini cu care a fost el prin cluburi au spus că vor reveni în România pentru fetele minunate de aici. Aşa că el, domnul primar Mazăre, susţine cluburile de pe litoral în demersul lor de a atrage fete frumoase  (îmi şi inchipui măsurile de acţiune propuse: intrare liberă pentru fete, o băutură din partea casei, etc, toate cu condiţia ca la intrare să treacă de testul 90-60-90).

Şi stăteam eu aşa uimită după ce am auzit cele de mai sus şi mă gândeam cum ar fi să scriu un proiect pentru finanţare prin POR, axa pentru turism, pentru un club de pe litoral şi la justificarea proiectului să folosesc logica dlui. Mazare cu fetele românce şi atragerea turismului. Nebunie nebună, pe cuvânt!

RATB – povestea continuă

RATB, staţia Kogălniceanu, eu aşteptând înfrigurată 85-ul care nu mai venea.

O întreb pe doamna de la casa de bilete la ce interval circulă 85-ul: Nu ştiu! şi poc îmi trânteşte geamul în nas.

Trec 10 minute, 85-ul ioc.

Îndraznesc să o deranjez din nou ca să ma asigur că mai circulă şi că e singura posibilitate de a ajunge la Gara de Nord. Răspunsul prompt mă surprinde din nou (neplăcut): Deah! şi poc geamul.

Eu am mania sunatului la RATB, de când am aşteptat o dată în staţie vreo 40 de minute un 86. Aşa că sun, dau de o domnişoară care îmi spune că nu am sunat unde trebuie, ei sunt serviciul comercial şi îmi dă alt număr de telefon. Aici, noroc că prind o doamnă amabilă şi înţelegătoare: vreo 10 minute m-am plâns de situaţia în care eram, de 85, de casieriţa de la Kogălniceanu.Nu cred însă că asta va schimba ceva, mai mult decât că m-a mai încălzit pe mine 10 minute şi mi-a distras atenţia de la frigul de afară.

Nu înţeleg de ce casieriţele RATB nu au în dotarea ghişeului şi un tabel cu liniile care circulă pe la staţia respectivă şi intervalul mediu de timp la care trec (dna. de la telefon mi-a dat imediat aceste informaţii).  Este chiar atât de greu de organizat, este o muncă atât de obositoare?