Biblioteca din sufletul meu

Am învăţat să citesc când eram micuţă, înainte de a merge la şcoală. Era prin 80 şi ceva şi stăteam cu mama la coadă la benzinărie, aşa că primul meu abecedar a fost o bancnotă de 100 de lei. „Una suta lei”, de aici a început totul. Apoi am continuat cu „Gazeta de Transilvania” şi restul e istorie.

Am văzut o leapşă ce a circulat pe bloguri zilele astea despre cărţi. Şi mi-a adus aminte de cartea „Seri Albastre” de Costache Anton. Eu cu cartea asta am dezvoltat o obsesie prin şcoala generală. Personajele erau elevi de clasa a 7a şi cartea povestea, în două volume, păţaniile lor la şcoală, în dragoste, în prietenie. M-a marcat. Am citit-o cred de 10 de ori, după care am început să o citesc pe fragmente, apoi de la coadă la capăt, apoi iar de la început şi tot aşa. Dacă mă trezeai noaptea în somn puteam să recit fragmente. A fost o nebunie totală. Devenise îngrijorător deja, aşa că la un moment dat, cu greutatea cu care îţi abandonezi un viciu, am început să mai citesc şi alte cărţi. Dar Seri Albastre a stat mult timp la capul patului. Atunci mi-am ales şi primul carnet cu coperţi frumoase şi am început să ţin un jurnal, inspirată fiind de Vica, unul dintre personaje.

Culmea e că n-am memoria cărţilor, ci cel mult a trăirilor pe care mi le inspiră. Trăiesc alături de personajele unei cărţi şi de multe ori îmi dau seama că acţiunile şi dispoziţiile mele reflectă ceea ce am pe noptieră. După ce am citit însă o carte uit însă imediat povestea şi niciodată nu am fost bună să povestesc subiectul unei cărţi citite, nici chiar recent.

Zilele trecute de exemplu am fost foarte optimistă. Am citit Jurnalul Oanei Pellea, o minunăţie de înşiruire de sentimente şi trăiri care te aruncă, în decurs de câteva rânduri, dintr-o tristeţe adâncă într-o fericire nebună. V-o recomand. Am citit-o aşa cum mănanci o prăjitură bună, pe nerăsuflate. Data viitoare vreau să o savurez şi să o trăiesc pe îndelete.

După 20 de ani: frânturi

Eram micuţă în 89 când a fost revoluţia şi mergeam la grădiniţă în Braşov, aşa că vrând nevrând am simţit agitaţia din stradă. Umbla zvonul că o fetiţă a murit in casă ucisă de un glonţ răzleţ care a ricoşat din tavan, aşa că bunica mea nu mă lăsa să stau pe lângă geam.

Dar cel mai important: eram la mătuşa mea pe balcon şi şi am început să plâng speriată de masa mare de muncitori de la Steagu Roşu (azi uzina Roman) iesiţi în stradă. Şi atunci, vorbele care m-au urmărit până în ziua de azi:

„Nu mai plânge mămică, o sa fie bine, să vezi, de acum înainte o sa ai oricând portocale şi banane, nu doar de Crăciun”.

Starea vremii now and then

Când eram un copil mai mic (cam pe atunci când zilele libere se numeau vacanţă nu concediu şi cele mai importante repere într-un an erau 15 iunie şi 15 septembrie) aveam o mare grijă în fiecare zi: cum va fi vremea?! Nu existau încă zeci de posturi de televiziune şi internetul cu sute de site-uri de unde să aflu dacă şi mâine o să ies la joacă sau nu, aşa că nu îmi rămânea decât să mă uit cu speranţă la cer.

Vara, cam asta era singura mea grijă: să nu plouă. Era o dorinţă atât de puternică încât mi-a rămas bine întipărită în minte: mă trezeam, alergam la geam să vad dacă e cer senin şi în funcţie de asta ştiam ce o să fac în ziua respectivă. Din când în când vremea mai trişa (mă trezeam devreme totdeauna şi până se trezeau şi restul prietenilor de joacă uneori se schimba timpul), aşa că nu îmi rămânea decât să stau în casă şi să aştept soarele. Şi îl aşteptam cu ochii pe geam, urmărind cum scădea ploaia în intensitate şi căutând pe cer un cât de mic petic albăstrui. Cum vedeam un pic de albastru, cum alergam la ai mei să le spun că se îndreaptă vremea şi că o să ies afară. Asta era ziua mea, asta era grija mea principală.

Acum, din păcate, vreme bună, vreme rea trebuie să îmi văd de program. Dar am reuşit să păstrez bucuria razelor de soare: cum văd că e însorit afară, cum mă înveselesc brusc. Şi în Bucureşti tot am timp să ma veselesc o vară întreagă, că mai rar văd nori pe aici.

Să ne bucurăm zic!