Întâmplări pe scurt

Am stat o perioadă offline, am mai aruncat un ochi pe ici pe colo, pe blogurile care le urmăream, dar în general m-am ţinut cât mai departe de internet şi am lăsat primăvara să îmi pătrundă în suflet.

Am citit „Un an în Merde” (Stephen Clarke) … genial de amuzantă, tristă prin adevărurile pe care le dezvăluie, interesantă prin informaţiile pe care le oferă despre Franţa şi francezi. Pe scurt: un englez este angajat de o firmă franceză să deschidă la Paris un lanţ de ceainării englezeşti … iar mutarea în Franţa vine la pachet cu o serie de evenimente amuzante, enervante şi ciudate totodată, un melanj tare plăcut de citit.

Când am povestit despre cartea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, Iulia mi-a recomandat „Eleganţa ariciului”. Şi cum sunt fetiţă ascultătoare, am notat imediat şi vineri am strecurat cartea în coşul de cumpărături, aşa că acum mă delectez cu noi aventuri în Franţa.

Am ieşit la o plimbare de câteva ore prin Bucureşti sâmbătă, ca să profit de vremea frumoasă. Şi am realizat cu părere de rău la întoarcere că toate locurile care ne-au atras atenţia au fost doar clădiri derăpănate (hotelul Griviţa, zona pieţei Matache, case vechi părăsite din zona parcului Luigi Cazzavillan, tristeţea locuitorilor din Pasajul Englez care aşteaptă să le cadă casa la primul cutremur), locuri abandonate sau plăcuţe ciudate (ce poate însemna „Asociaţia rromilor şi a revoluţionarilor”?). Şi uite aşa, Bucureştiul a mai căştigat o bilă neagră în agenda mea 😦

Am descoperit cea mai idioată reclamă, la Magne B6. Mesajul mirabolant? „Sunt stresată, aş putea să ies să ma plimb în parc, aş putea să mă duc la munte … dar nu, mai bine bag în mine nişte bulinuţe (Magne B6) şi mă întorc la muncă”.. WTF??!!! Doar mie mi se pare aberantă reclama asta?

Şi apropo de reclame, pălăvrăgind cu colegele mele am realizat de ce prefer apa plată de la Borsec în loc de Dorna. Era aşa simplu…să vedem:

Dorna

Sticla apa Dorna

Dorna are o sticlă de un verde bolnăvicios care mie una nu îmi sugerează mai mult decât o apă stătută de mlaştină. În schimb….

Sticla apa Borsec

Sticla apa Borsec

asta arată a ceea ce aş numi fresh şi apă de izvor…q.e.d.

Să aveţi o săptămână uşoară!

Retrospectiva săptămânii: Simbolul pierdut/Vânătorii de zmeie

Cred că sufăr de febra cărţilor, de ceva vreme citesc cu o frenezie cu care mai citeam cred în şcoala generală în vacanţele de vară (da, am fost un copil ahtiat după cărţi, jumătatea mea râde de mine uneori când mă ajungem la subiectul desene animate spunând că „nu le-ai văzut, dar sigur ai citit cartea”).

Aşa că săptămâna trecută am mai avut două crize de febră din asta ciudată, una cu Dan Brown şi Simbolul pierdut şi cealaltă cu Khaled Hossein şi a cartea Vânătorii de zmeie. Să le iau pe rând …

Simbolul pierdut

De la Simbolul pierdut mă aşteptam să mă ţină mai în alertă dar cumva mi s-a părut că autorul a exagerat uneori cu explicaţiile şi trimiterile la istorie/mistică/ştiinţă, lucru care tăia din acţiune şi mă făcea să las cartea mai devreme din mână (e drept, uneori ca să apelez la prietenul Google pentru detalii suplimentare). Iulia a vorbit tare bine despre carte aici, aşa că mare lucru nu mai e de spus. E o carte interesantă, are o intrigă complexă (la fel ca şi celelalte cărţi ale lui Dan Brown), dar uneori mi s-a părut că s-a exagerat cu întorsul din condei, ca de exemplu cu moartea lui Robert Langdon prin înecare, când de fapt… ei bine, citiţi cartea şi vă veţi convinge singuri.

Khaled Hosseini-Vanatorii de zmeie

Despre a doua carte, Vânătorii de zmeie, care m-a ţinut trează sâmbătă până la indecenta ora 5 dimineaţa, nu am decât un cuvânt de spus: SUPERB. La 3 dimineaţa citeam pe Wikipedia istoria Afganistanului şi trebuie să recunosc că romanul mi-a făcut lumină într-un subiect pe care îl ştiam doar foarte superficial: Afganistan, talibani, ocupaţie rusească, NATO, etc. Este prezentată prietenia dintre doi copii, provenind din grupuri sociale diferite – Amir este paştun (comunitatea majoritară din Afganistan) şi are o situaţie materială foarte bună iar Hassan este hazar şi servitor în casa primului. Legătura dintre ei se răceşte brusc atunci când Hassan, în încercarea de a-l ajuta pe Amir să câştige admiraţia tatălui său prin câştigarea turneului de doborât zmeie din Kabul, este prins de 3 băieţi mai mari şi violat sub ochii lui Amir, care este incapabil să intervină în apărarea lui. Mustrările de conştiinţă îl fac apoi pe Amir să se îndepărteze de Hassan, chiar dacă acesta nu îi face nici un reproş, iar la un moment dat chiar să forţeze plecarea acestuia din casa. Urmează în Afganistan ocupaţia rusă, când Amir împreună cu tatăl lui fug în Pakistan şi apoi în America, iar apoi o perioadă zbuciumată dominată de războaie civile şi perioada de ocupaţie talibană.

După mulţi ani, în 2000, Amir, care între timp se stabilise în America şi se căsătorise, primeşte un telefon de la un vechi prieten din Afganistan al tatălului său care, într-o scurtă propoziţie, îi oferă şansă unui nou început: „Vino. Există o cale să redevii bun”. Amir se întoarce într-un Kabul dominat de masacrele sângeroase ale talibanilor şi distrus de războaie civile pentru a-l găsi şi aduce în siguranţă pe Sohrab, fiul lui Hassan. Nu o să stric plăcerea cititului şi nu o să vă mai dezvălui nimic din acţiune, deşi de la punctul acesta mai departe lucrurile se precipită, cercurile încep să se închidă iar la final Amir îşi câştigă dreptul la o nouă şansă. E o carte de nota 20, atât pentru acţiune cât şi pentru sensibilitatea pe care reuşeşte să o transmită.

Duminică dimineaţa am văzut şi adaptarea cinematografică – „The kite runner”, care s-a luptat pentru Globul de Aur cu 4,3,2 al lui Mungiu, este însă departe de a reda esenţa cărţii. Poate dacă în film ar fi existat şi un narator ar fi avut alt impact, dar aşa mie, care aveam încă proaspete în minte replicile din film, mi s-a părut destul de sec şi pe alocuri greu de urmărit acţiunea.

Acum mă pregătesc de „Toţi oamenii preşedintelui”, pe care o tot mut de pe noptieră de ceva vreme. Aici am făcut un pic invers, ieri am văzut filmul şi acum mă pregătesc să citesc cartea (asta după o încercare ratată de a o citi, am renunţat după primele pagini). Despre asta însă, într-un episod viitor!

Spor la citit!

Mănâncă, roagă-te, iubeşte

Am impresia că uneori nu sunt eu cea care alege cărţile pe care să le citesc, ci mă aleg ele pe mine. Ultima carte citită m-a abordat prima oară în Carrefour, când mi-a strigat de pe raftul înghesuit „ia-mă pe mine, ia-mă pe mine!”. Am privit-o scurt, i-am frunzărit un pic paginile şi am trecut mai departe. Şi apoi a apărut iar, de data asta în conversaţia cu oameni dragi, când şi-a adus cu ea şi întăriri/recomandări. Şi duminică mi-a organizat şi nişte treburi de rezolvat la prietena mea care îmi promisese că mi-o împrumută, aşa că mi s-a furişat la plecare în geantă şi a aterizat direct pe noptieră. Şi de acolo direct în sufletul meu. Aşa că vă ofer şi vouă o mică porţie din „mănâncă, roagă-te, iubeşte” (Elizabeth Gilbert) împreună cu o călduroasă recomandare.

„[…] şi, dacă găseşti fie şi cea mai improbabilă şansă de a te simţi fericit după perioade atât de grele, trebuie s-o apuci şi să nu-i mai dai drumul până când nu te scoate târâş din noroiul în care zaci. Nu e vorba aici de egoism, e obligaţia ta să procedezi aşa. Viaţa ţi-a fost dată; e datoria ta (şi dreptul tău, ca fiinţă umană), să găseşti frumuseţea în viaţă, indiferent unde se ascunde ea.”

***

Bel far niente a fost mereu considerat un adevărat ideal al italienilor, în pofida faptului că erau nevoiţi să muncească din greu. Frumuseţea de a nu face nimic – un succes pentru care eşti felicitat din toată inima. Reuşita în viaţă poate fi măsurată prin voluptatea şi rafinamentul cu care reuşeşti să nu faci nimic – şi nici nu e nevoie să fii bogat.”

***

„Fiecare oraş are un singur cuvânt care îl defineşte şi cu care se identifică majoritatea locuitorilor lui. Dacă ai putea citi gândurile trecătorilor de pe stradă, în orice loc al oraşului, ai descoperi că cei mai mulţi se gândesc la acelaşi lucru. Gândul majorităţii e de fapt cuvântul oraşului respectiv. […]

–         Care e cuvântul tău?”

***

„Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia.

Când vine vorba de soarta mea, sunt foarte multe aspecte pe care nu le pot controla; dar există şi unele lucruri care îmi cad chiar mie în grijă. E de datoria mea să cumpăr anumite bilete de loterie, sporindu-mi în felul ăsta şansele de a fi mulţumită. Eu decid cum îmi petrec timpul, cu cine interacţionez, cu cine îmi împart corpul şi viaţa şi energia şi banii. Eu decid ce mânânc şi ce citesc şi ce studiez. Eu aleg cum voi privi circumstanţele nefericite din viaţa mea – fie ca pe nişte nenorociri, fie ca pe nişte ocazii de a evolua. […] Eu îmi aleg cuvintele şi tonul cu care mă adresez celorlalţi. Şi, cel mai important, eu îmi aleg ce gândesc.”

***

„Dumnezeu se află în tine sub forma ta, exact în felul încare eşti tu însuţi. Pe Dumnezeu nu-l interesează să te vadă jucând un rol anume, pe care să ţi-l asumi fiindcă aşa crezi tu că ar trebui să arate şi să se comporte o persoană atrasă de spiritualitate.”

***

„[…] toată durerea şi necazurile lumii sunt cauzate de oameni nefericiţi. […] Deci căutarea mulţumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care îţi este doar ţie folositor, ci e un dar generos pe care îl faci întregii lumi.”

***

“[…]oamenii au tendinţa să considere fericirea un noroc care dă peste ei, ceva ce te va învalui, ca vremea frumoasă, dacă soarta iţi surâde. Doar că fericirea nu funcţionează aşa. Fericirea e consecinţa propriului efort. Te lupţi pentru ea, munceşti pentru ea, insişti, uneori mergi până la capătul pământului în căutarea ei. Trebuie să participi mereu la manifestările lucrurilor bune care iţi apar în viaţă. Iar când atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodată să leneveşti, să renunţi la a o menţine: trebuie să te străduieşti din răsputeri să înoţi contra curentului, ca să fii veşnic în unda fericirii, ca să pluteşti mereu deasupra ei. Căci dacă nu faci asta, sentimentul lăuntric de mulţumire se va scurge încet-încet din tine. E usor să te rogi când ai nevoie de ajutor, dar să continui să te rogi chiar şi când criza a trecut e ca un proces de cicatrizare, care-ţi ajută sufletul să păstreze tot ce a reuşit cu greu să dobândească.”

Leapşa despre cărţi

S-a terminat un weekend foarte fain, plin de zăpadă şi de peisaje frumoase :(. Nu înţeleg televiziunile astea ale noastre, atâta tam-tam legat de temperatura de afară încât ai impresia că zilele astea nu ar trebui nici să scoţi nasul de sub pătură, de frig ce e. Total eronat.

Zazuza m-a provocat să răspund la leapşa legată de cărţi, aşa că iată-mă tastând cu greu după febra musculară câştigată pe pârtie:

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Pfiu, aici o să iau o notă mică, mică pentru că recunosc că maltratez cărţile 😦

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Hmmm…chiar recent nu, ultima carte primită a fost Ultimele iubiri –Virgil Duda. Cumva nu am fost pe acceaşi lungime de undă…

3. Citiţi în baie?
Citesc în multe locuri. În baie prefer revistele din domeniul meu de activitate (acum am câteva ConsultingReview şi Cariere pe care le tot refrunzăresc)

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?
Daaaa. Nu din vreo inspiraţie subită însă ci dintr-un motiv foarte pueril: am citit Kiyosaki şi el spune acolo că e bine să ai cât mai multe active, la astea intrând şi drepturile de autor. Şi cum visul meu e să lenevesc la soare cu o carte în mână şi o limonadă mare lângă, am zis că poate am ceva şanse să mă îmbogăţesc aşa.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Nu urmăresc în mod deosebit.

6. Care este cartea preferată?
Fiecare carte pe care o citesc şi o trăiesc e preferată.

O carte de suflet din bibliotecă: John Braine – Der Weg nach oben. Cu ea am învăţat eu limba germană (sau mai corect am desăvârşit-o). O vacanţă de vară întreagă am citit cartea asta cu dicţionarul şi e toată plină de însemnările mele cu traducerile la cuvinte.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Da, din păcate de obicei abia am timp să le citesc o dată.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Nu ştiu dacă m-ar pasiona. Mai degrabă o întâlnire cu personajele 🙂

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Câteodată îmi place să fac schimb de impresii şi să dau/primesc recomandări. Dat fiind faptul însă că uit repede subiectul cărţilor pe care le citesc astfel de discuţii nu sunt prea lungi…

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Recomandări, stare, subiect. Uneori o frunzăresc repede şi dacă mi se pare că m-ar interesa o cumpăr. De multe ori când sunt obosită şi stresată citesc cărţi uşurele, un fel de filme scrise. În funcţie de perioade citesc ba cărţi de dragoste, ba poliţiste, ba cărţi de dezvoltare personală sau de teoria organizaţiilor.
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Gramatica limbii române. Din păcate asta ar mai trebui şi recitită din când în când şi recunosc că nu fac nici eu asta.

12. Care este locul preferat pentru lectură?
Undeva unde este o lumină caldă. În rest, citesc cam oriunde, nu am pretenţii prea mari.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Da, de obicei ascult. Zilele astea în momentele de relaxare mă însoţeşte Edith Piaf.

Nu prea am stare şi iubesc muzica. De multe ori citesc 2 pagini, mă mai zbengui singură în casă pe o melodie şi apoi mă reîntorc la citit.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Da, foarte rar când am avut momente libere la birou :p.

În rest nu categoric, prefer să întorc paginile cu mânuţele mele.

Gadget-urile pentru e-books sunt produse cărora nu le dau viaţă prea lungă. Atâta timp cât o carte reprezintă o evadare din cotidian şi cotidianul nostru e dominat de calculator nu văd cum lucrurile astea două se vor împăca vreodată.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Şi şi. Deşi când citesc o carte împrumutată am un ciudat sentiment de intrat cu picioarele în viaţa cuiva, mai ales dacă proprietarul a făcut însemnări.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
… un prieten bun.

Biblioteca din sufletul meu

Am învăţat să citesc când eram micuţă, înainte de a merge la şcoală. Era prin 80 şi ceva şi stăteam cu mama la coadă la benzinărie, aşa că primul meu abecedar a fost o bancnotă de 100 de lei. „Una suta lei”, de aici a început totul. Apoi am continuat cu „Gazeta de Transilvania” şi restul e istorie.

Am văzut o leapşă ce a circulat pe bloguri zilele astea despre cărţi. Şi mi-a adus aminte de cartea „Seri Albastre” de Costache Anton. Eu cu cartea asta am dezvoltat o obsesie prin şcoala generală. Personajele erau elevi de clasa a 7a şi cartea povestea, în două volume, păţaniile lor la şcoală, în dragoste, în prietenie. M-a marcat. Am citit-o cred de 10 de ori, după care am început să o citesc pe fragmente, apoi de la coadă la capăt, apoi iar de la început şi tot aşa. Dacă mă trezeai noaptea în somn puteam să recit fragmente. A fost o nebunie totală. Devenise îngrijorător deja, aşa că la un moment dat, cu greutatea cu care îţi abandonezi un viciu, am început să mai citesc şi alte cărţi. Dar Seri Albastre a stat mult timp la capul patului. Atunci mi-am ales şi primul carnet cu coperţi frumoase şi am început să ţin un jurnal, inspirată fiind de Vica, unul dintre personaje.

Culmea e că n-am memoria cărţilor, ci cel mult a trăirilor pe care mi le inspiră. Trăiesc alături de personajele unei cărţi şi de multe ori îmi dau seama că acţiunile şi dispoziţiile mele reflectă ceea ce am pe noptieră. După ce am citit însă o carte uit însă imediat povestea şi niciodată nu am fost bună să povestesc subiectul unei cărţi citite, nici chiar recent.

Zilele trecute de exemplu am fost foarte optimistă. Am citit Jurnalul Oanei Pellea, o minunăţie de înşiruire de sentimente şi trăiri care te aruncă, în decurs de câteva rânduri, dintr-o tristeţe adâncă într-o fericire nebună. V-o recomand. Am citit-o aşa cum mănanci o prăjitură bună, pe nerăsuflate. Data viitoare vreau să o savurez şi să o trăiesc pe îndelete.

Sunt un om bogat

Am o familie care, deși din mică a devenit și mai mică, e foarte bogată și își crește averea pe zi ce trece. Moneda e schimb e dragostea și grija față de ceilalți. În fiecare zi au loc tranzacții și contul crește văzând cu ochii. M-am născut om bogat.

Când eram în liceu cumpărarea unei perechi de ghete era o investiție pe care o planificam vreo 2-3 luni: strângeam banii din alocație, mergeam la cumpăraturi pentru ai mei și căutam unde e mai ieftin ca să îmi opresc restul și din când în când mai câștigam 2-3 sute de lei de la olimpiade și bursă. Primul meu salariu de om serios a venit la sfârșitul anului 1 de facultate, când m-am angajat secretară la o firmă de consultanță. 6 milioane. Cam alocația pe un an, probabil. Am stabilit că sunt un om avut din momentul în care mi-am dat seama că dacă vroiam să îmi iau o pereche de ghete puteam să iau oricând, nu trebuia să pun bani deoparte 3 luni. Salariul pe o lună acoperea câteva perechi chiar. Acum măsor totul în excursii şi călătorii şi îmi consum toate resursele ca să îmi bucur ochii prin diverse locuri. De la primul salariu am devenit un om şi mai bogat.

În clasa a 4-a din școala primară prietena mea cea mai bună, cu care împărțeam zilnic drumul spre școală şi cunoştinţele în timpul lucrărilor de control, s-a mutat în același bloc cu mine, practic ușă lângă ușă. Contul meu s-a îmbogățit cu o soră cu care împart toate aventurile de 18 ani. De când o cunosc am devenit un om şi mai bogat.

În generală și apoi în liceu mi-am câștigat încă 4 prietene de suflet, noi și foste colege de școală. Suntem gălăgioase, vorbim mult, avem bucurii și probleme pe care ni le împărtășim la întâlnirile noastre aproape săptămânale. Din fericire, de 10 ani şi până acum viața ne-a adus în aceleași locuri. De când le am aproape am devenit un om şi mai bogat.

De peste 6 ani mai am o familie de suflet şi pe cineva cu care împart zilnic zâmbete, supărări şi facturi. De când îi am sunt mult mai bogată.

De la primul serviciu „contul meu” s-a mai îmbogățit cu o gașcă de oameni haioși și frumoși sufletește. Îi îmbrățișez la fiecare revedere și le şoptesc cu imens drag „mă bucur că te-am văzut, ai grijă de tine”. De când sunt prietenii mei sunt un om şi mai bogat.

Am în jurul meu mulţi oameni speciali şi dragi sufletului meu. Ţin la fiecare în parte şi încerc, atât cât agitaţia şi ocupaţiile zilnice îmi permit, să le ajung în preajmă cât mai des. Devin tot mai bogată în fiecare zi.

Am acasă cărţile mele pe care le deschid cu drag în fiecare seară: povestiri, istorie, dragoste, suspans, leadership, project management, resurse umane, dezvoltare personală…în fiecare zi mă duc să dorm tot mai bogată.

Aşa că Moşule, pune-mi sub brad o bucată mare de sănătate, o felie în plus de timp liber şi un strop de înţelepciune să ma bucur şi în anul care vine de toate bogăţiile pe care le am.

Cum s-a format lacul Budeasa?

Habar n-am. Sau mai bine zis habar nu mai am. Că atunci când eram mică ştiam, pentru că aveam o carte de legende pe care am tot citit-o şi răscitit-o din scoarţă în scoarţă. Dar eu la citit am memoria scurtă (nu glumesc, citesc o carte şi peste o saptămână habar nu mai am care era subiectul), aşa că nu mai îmi aduc aminte nimic. Şi m-a trăznit zilele astea întrebarea din titlu, ştiu că era şi povestirea asta undeva în carte. Am căutat un pic pe net, dar nu am găsit nimic din păcate. În schimb, am dat peste cartea „Legende populare româneşti”, numai bună de citit micuţilor pe înserate. Aşa că, tătici şi mămici care vă sfârşiţi seara cu „a fost odată ca niciodată”, găsiţi aici o sursă bună de inspiraţie (click şi apoi apăsaţi download).