Rutina mea de blogger/impresii Bobby McFerrin

Am cateva restanţe care mă tot ceartă că le-am uitat în sala de aşteptare (adică în folderul de drafts), aşa că sunt fată cuminte şi le poftesc înăuntru.

Sânziana mă întreabă care e rutina mea de blogger….well, cred că asta aş vrea şi eu să aflu, poate aşa voi scrie regulat, voi avea o temă principală a blogului şi voi ajunge celebră 🙂 dar nu am nimic din toate astea…scriu când am timp şi ceva important (pentru mine, evident) de împărtăşit cu lumea. Apoi recunosc, mai tot trag cu ochiul să văd cine rezonează cu ideile mele…în rest sunt în perioada de sevraj, încerc să reduc  depedenţa de internet aşa că, în afară de blogurile/site-urile pe care le urmăresc în mod special, încerc să mă ţin mai departe de restul. Navigatul prin cuvintele altora se întâmplă cel mai probabil la prima oră la birou, când încă încerc să mă trezesc. Înainte de birou nu mă ating de laptop, sunt ocupată cu trezit, îmbrăcat, trezit de-a binelea şi pornit afară prin frig.

Şi a doilea gând uitat care trebuie neapărat împărtăşit: cine n-a fost la Bobby McFerrin a pierdut o seară pe cinste. E genial omul, singur pe scenă, fără acompaniament, a reuşit să distreze o sală întreagă timp de o oră jumate şi până la final să ne dea impresia că suntem cu toţii buni prieteni. A cântat, a mimat clapele unui pian ale cărui sunete erau vocile noastre din sală (anonimi care am prins curaj încet încet), a improvizat continuu şi ne-a făcut să ne jucăm pentru o seară.

Şi câteva momente:

Reclame

Depresie post-Avatar?

Am fost aseară la Avatar, la IMAX. Frumos, captivant, trist pentru că tot speri că vor muri oamenii şi vor trăi locuitorii Pandorei. Nu sunt cârcotaşă aşa că îi voi da Cezarului ce-i al Cezarului: nota 10 pentru Cameron.

Sala IMAX-ului m-a cam dezamăgit, scaunele sunt înguste şi suportul pentru suc lipseşte cu desăvârşire. După juma de oră, Cola mea se transformase într-un ceai cu un gust îngrozitor.

Acu, să spun de ce sunt mulţumită. Sunt mulţumită că nu m-a deprimat. După câte am auzit în media în ultimele zile, am intrat cu teamă în sala de cinema şi mi-am rugat prietenii să mă scuture serios dacă ies de acolo cu semne de depresie. N-a fost cazul, stau bine cu psihicul.. Oare?

E momentul meu de sinceritate, aşa că o să mărturisesc ce film m-a întristat cel mai tare. Well, nu e vreo dramă celebră sau lacrimogenă ci e vorba showurile cu Jeff Dunham. Serios, după fiecare film am fost vreo 2 zile într-o depresie adâncă pentru că Peanut nu există în realitate şi singurele glume pe care o să le aud vor fi aceleaşi din show.

Dacă n-aţi făcut cunoştinţă cu Jeff Dunham şi personajele sale Peanut, Achmed, Walter şi Jose luaţi un bol mare de popcorn (aveţi grijă să nu vă înecaţi cu floricele de la râsul incontrolabil) şi să daţi fuguţa la Youtube sau alte asemenea pentru o porţie mare de J.D. Şi să îmi spuneţi apoi dacă n-aţi vrea şi voi o întâlnire cu Peanut!

Martora unei sinucideri lente pe Magheru

Serios, nu glumesc. Am văzut cu ochişorii mei. Chiar aici, în centru. Un domn la vreo 35-40 de ani a ales o modalitate inedită de a-şi scurta viaţa: jogging pe Magheru.

Ce poate fi mai benefic pentru organism decât să alergi pe una dintre cele mai poluate artere ale capitalei??!!

Să fiţi sănătoşi!

Gânduri leneşe de duminică

Dat fiind faptul că azi a fost o zi de toamnă autentică, am preferat să nu mă împotrivesc şi să lenevesc un pic, mai citind o carte, mai stând cu laptopul în braţe. Şi tot trecând din blog în blog am constatat că am rămas total în urmă cu ce se poartă în materie de expresii. „Rulează fin”, asta e noutatea momentului pentru mine. Nu m-am prins încă exact în ce context se foloseşte, dar deduc că ar fi de bine.

Şi tot din aceeaşi categorie, nu înţeleg ce se întâmplă cu tinerii (copii mai degrabă) de 12-13-14 ani. Au un fel al lor de a scrie pe care sincer cu greu îl înţeleg (mă mai lovesc de asta pentru că socializez din când în când cu copiii unor prieteni de familie). Acu, problema nu e neapărat că aşa sunt ei mai interesanţi şi mai trendy (şi noi puneam „p” după fiecare vocală dintr-un cuvânt şi credeam că păsăreasca e limba celor aleşi 🙂 ) dar stau şi mă întreb cum scriu ei la şcoală sau într-o situaţie în care trebuie să scrie normal. Şi cum vor arăta oare CVurile lor peste câţiva ani?

Gânduri de vacanţă

Luna iulie pentru mine anul acesta înseamnă concediu…O să fie cel mai lung concediu din istoria mea de om în câmpul muncii şi cred un record greu de doborât şi în următorii ani…3 săptămâni mari şi late, din care sper să mă întorc cu o groază de impresii plăcute şi amintiri şi mulţi giga de poze. Mai mult, iulie a început cu 3 zile de concerte la B’Estfest, un fel de avanpremieră la vacanţa ce urmează. Aşadar, sunt un pic flu-flu, fac liste cu ce am nevoie, împachetez şi despachetez bagaje, cumpăr tot felul de nimicuri necesare şi tot aşa. Şi ca de obicei, munca multă vine înainte de concediu, asta ca să fie despărţirea de birou cu atât mai grea (pe lângă cel mai lung concediu este şi unul din foarte puţinele concedii în care nu mă însoţeşte laptopul de la serviciu, aşa că până plec am un stres în plus să las totul cât mai în ordine).

Vă doresc tuturor un iulie cât mai lejer şi cu temperaturi suportabile. O să mai scriu pe blog până la vacanţă, dar recunosc că cea mai mare inspiraţie în momentul ăsta o am pentru liste de cumpărături şi de lucruri de pus în bagaj.

Bicicleta de închiriat nu se caută de spiţe

În weekend am închiriat pentru prima dată o bicicletă de la Cicloteque. Primele impresii: preţ şi calitate pe măsură. Preţ mic, calitate la fel. Bicicletele scârţâie din toate încheieturile, din când în când se strică subit (în cele 10 minute cât au durat formalităţile pentru închiriere cei de dinainte erau deja înapoi cu o bicicletă căreia i se rupsese o pedală) şi au deja lipsuri faţă de ceea ce este indicat în pliantele Cicloteque. Am luat 2 biciclete, una era fără coş şi cu un cric ce te descuraja să faci vreo pauză pentru că riscai să nu îl poţi readuce la loc iar cealaltă fără claxon. Nici una nu a avut lanţ antifurt, lucru nu tocmai plăcut atunci când am vrut să facem o mică oprire. Bicicletele nu excelează nici la capitoul aspect, sunt negre şi oarecum girlish, dar, una peste alta, merg pentru o plimbare lejeră şi scurtă „la bulivar”.

Acum, trebuie să admit că pentru început nu se merita investiţia în cine ştie ce biciclete ultimul răcnet pentru că nu se ştia clar nici cât de mare va fi cererea şi nici cât de frumos se vor purta utilizatorii cu ele. Dar a trecut un an, cred că pot să se facă nişte calcule deja şi sunt convinsă că mulţi doritori ar aprecia dacă ar putea opta din când în când şi pentru biciclete mai performante, chiar dacă la un preţ mai ridicat. În rest, tot respectul pentru iniţiativă, e primul proiect de acest gen din Bucureşti şi înseamnă încă un pas spre statutul de capitală europeană.

Despre pistele pentru biciclişti…numai de rău. Trotuare care se termină abrupt, piste care se sfârşesc neaşteptat, şoferi auto fără bun simţ care parchează pe pistă şi tot aşa. Şi am mai observat ceva..sunt oameni care au impresia că alea două dungi galbene sunt un fel de „covor roşu” şi ţin să meargă fix pe mijloc în condiţiile în care restul trotuarului e liber, ba mai mult, se uită urât la tine când îi claxonezi şi îi inviţi să se dea la o parte. Cea mai frumoasă porţiune pe traseul nostru dintre Eroilor şi Herăstrău a fost Kiseleff, e curat, frumos, cu piste bine marcate şi libere. La intrarea în Herăstrău nu era nici un marcaj să interzică mersul cu bicicletele aşa că ne-am permis să dăm o tură scurtă şi apoi repede repejor (cât permiteau bicicletele) am pedalat înapoi să le returnăm la termen.

Una peste alta plimbarea a meritat, Cicloteque m-a convins că mersul pe bicicletă e o activitate cât se poate de benefică dar cred că data viitoare o voi face cu propriul vehicul.

PS. am văzut ieri în Bucureşti o bicicletă de genul celei de mai jos, cred că e mult mai confortabilă pentru plimbări mai lungi.

Liegerad

Sursa aici.

UPDATE: Am dat întâmplător peste proiectul Vellobello. Fetelor, mai aveți o susținătoare!