Biblioteca din sufletul meu

Am învăţat să citesc când eram micuţă, înainte de a merge la şcoală. Era prin 80 şi ceva şi stăteam cu mama la coadă la benzinărie, aşa că primul meu abecedar a fost o bancnotă de 100 de lei. „Una suta lei”, de aici a început totul. Apoi am continuat cu „Gazeta de Transilvania” şi restul e istorie.

Am văzut o leapşă ce a circulat pe bloguri zilele astea despre cărţi. Şi mi-a adus aminte de cartea „Seri Albastre” de Costache Anton. Eu cu cartea asta am dezvoltat o obsesie prin şcoala generală. Personajele erau elevi de clasa a 7a şi cartea povestea, în două volume, păţaniile lor la şcoală, în dragoste, în prietenie. M-a marcat. Am citit-o cred de 10 de ori, după care am început să o citesc pe fragmente, apoi de la coadă la capăt, apoi iar de la început şi tot aşa. Dacă mă trezeai noaptea în somn puteam să recit fragmente. A fost o nebunie totală. Devenise îngrijorător deja, aşa că la un moment dat, cu greutatea cu care îţi abandonezi un viciu, am început să mai citesc şi alte cărţi. Dar Seri Albastre a stat mult timp la capul patului. Atunci mi-am ales şi primul carnet cu coperţi frumoase şi am început să ţin un jurnal, inspirată fiind de Vica, unul dintre personaje.

Culmea e că n-am memoria cărţilor, ci cel mult a trăirilor pe care mi le inspiră. Trăiesc alături de personajele unei cărţi şi de multe ori îmi dau seama că acţiunile şi dispoziţiile mele reflectă ceea ce am pe noptieră. După ce am citit însă o carte uit însă imediat povestea şi niciodată nu am fost bună să povestesc subiectul unei cărţi citite, nici chiar recent.

Zilele trecute de exemplu am fost foarte optimistă. Am citit Jurnalul Oanei Pellea, o minunăţie de înşiruire de sentimente şi trăiri care te aruncă, în decurs de câteva rânduri, dintr-o tristeţe adâncă într-o fericire nebună. V-o recomand. Am citit-o aşa cum mănanci o prăjitură bună, pe nerăsuflate. Data viitoare vreau să o savurez şi să o trăiesc pe îndelete.

Reclame