Întâmplări pe scurt

Am stat o perioadă offline, am mai aruncat un ochi pe ici pe colo, pe blogurile care le urmăream, dar în general m-am ţinut cât mai departe de internet şi am lăsat primăvara să îmi pătrundă în suflet.

Am citit „Un an în Merde” (Stephen Clarke) … genial de amuzantă, tristă prin adevărurile pe care le dezvăluie, interesantă prin informaţiile pe care le oferă despre Franţa şi francezi. Pe scurt: un englez este angajat de o firmă franceză să deschidă la Paris un lanţ de ceainării englezeşti … iar mutarea în Franţa vine la pachet cu o serie de evenimente amuzante, enervante şi ciudate totodată, un melanj tare plăcut de citit.

Când am povestit despre cartea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, Iulia mi-a recomandat „Eleganţa ariciului”. Şi cum sunt fetiţă ascultătoare, am notat imediat şi vineri am strecurat cartea în coşul de cumpărături, aşa că acum mă delectez cu noi aventuri în Franţa.

Am ieşit la o plimbare de câteva ore prin Bucureşti sâmbătă, ca să profit de vremea frumoasă. Şi am realizat cu părere de rău la întoarcere că toate locurile care ne-au atras atenţia au fost doar clădiri derăpănate (hotelul Griviţa, zona pieţei Matache, case vechi părăsite din zona parcului Luigi Cazzavillan, tristeţea locuitorilor din Pasajul Englez care aşteaptă să le cadă casa la primul cutremur), locuri abandonate sau plăcuţe ciudate (ce poate însemna „Asociaţia rromilor şi a revoluţionarilor”?). Şi uite aşa, Bucureştiul a mai căştigat o bilă neagră în agenda mea 😦

Am descoperit cea mai idioată reclamă, la Magne B6. Mesajul mirabolant? „Sunt stresată, aş putea să ies să ma plimb în parc, aş putea să mă duc la munte … dar nu, mai bine bag în mine nişte bulinuţe (Magne B6) şi mă întorc la muncă”.. WTF??!!! Doar mie mi se pare aberantă reclama asta?

Şi apropo de reclame, pălăvrăgind cu colegele mele am realizat de ce prefer apa plată de la Borsec în loc de Dorna. Era aşa simplu…să vedem:

Sticla apa Dorna

Dorna are o sticlă de un verde bolnăvicios care mie una nu îmi sugerează mai mult decât o apă stătută de mlaştină. În schimb….

Sticla apa Borsec

asta arată a ceea ce aş numi fresh şi apă de izvor…q.e.d.

Să aveţi o săptămână uşoară!

(Ne)Sanatate

De când mi-a adiat pe la nas miros de primăvară (mai mult autosugestie, că în Bucureşti mai greu să simţi aşa ceva dincolo de praf şi gaze de eşapament) mi-a venit iar cheful de plimbări, aşa că am început să pornesc voios după serviciu pe jos spre casă. Toate bune, frumoase şi sănătoase … în teorie. Că în practică am un mare semn de întrebare dacă îmi aduce vreun beneficiu faptul că înghit noxele de pe toată calea Griviţei la ceas de seară, atunci când e mai aglomerată. Sfatul ăla din reviste, „coboară cu o staţie mai devreme şi mergi pe jos” se aplică şi Bucureştiului, sau aici e un caz mai special?

Ce mai fac europarlamentarii noştri?

Pe un site de ştiri am văzut un articol referitor la CV-ul lui Becali postat pe site-ul Parlamentului European…este într-adevăr cel puţin atipic  🙂

Trecând peste asta am descoperit de fapt ca pe site-ul respectiv poţi vedea toţi parlamentarii europeni şi poţi urmări toate intervenţiile pe care le-au avut în cadrul sesiunilor, lucru cel puţin interesant.

Găsiţi aici lista parlamentarilor, prin click pe nume ajungeţi la CVul lor şi aici în josul paginii vedeţi activitatea pe care au avut-o în calitate de europarlamentar.

Enjoy!

Cultura organizaţională – resurse

Pentru toţi cei care ajung aici căutând info despre HR, cultura organizaţională, motivare, etc, găsiţi aici şi aici câteva articole şi studii foarte interesante. Enjoy!

Geocaching in Bucuresti: aventura la patrat

Geocaching is fun, dar geocaching în Bucureşti e o adevarată aventură. Mai ales cand trebuie să sari peste băltoace de jumate de metru şi să fugi de maidanezii furioşi de pe fiecare străduţă. One true adventure, I’m telling you.

Am înfruntat azi vremea şi am pornit iar la căutat cutiuţe prin oraş, de data asta urmărind traseul pasajelor istorice din Bucureşti. A fost frumos, păcat că ploaia ne-a gonit acasă înainte de a găsi comoara pe care o căutam. Partea urâtă: am văzut un centru vechi cu adevărat deprimant, resturile de zăpadă murdară combinate cu noroiul de rigoare şi cu clădirile în paragină construiesc un tablou prea puţin plăcut.

Şi câteva poze (pur informative, pentru poze mai frumoase îmi lipesc atât tehnica cât şi tehnologia)

Minunatul Centru Vechi (mă întreb dacă va fi vreodată terminată reabilitarea)

Centrul Vechi din Bucuresti

Centru Vechi

o clădire la care arhitectul şi-a dat frâu liber imaginaţiei… într-un mod complet nefericit:

Cladire urata

Zonă „refăcută” din Centrul Vechi

Groapa în asfalt pe Lipscani

Groapa pe Lipscani

Exerciţiu de imaginaţie: Ce vine după criza financiară?

Stau aşa şi mă uit în jur la prietenii mei care au un job în vremurile astea (sunt destui, trebuie să recunosc că până de curând nu am conştientizat prea mult criza pentru că o „vedeam” mai mult la televizor) şi sunt consideraţi printre „privilegiaţii” perioadei. Cu toate astea, când eşti tânăr şi dornic de noi experienţe profesionale, a avea un loc de muncă pe care nu îl laşi din lipsă de altceva şi din teama de a nu fi dat afară în altă parte pe principiul „ultimul venit, primul plecat” nu poate să îţi aducă mari satisfacţii când pui seara capul pe pernă. Am multe exemple de profesionişti super ok care s-au plafonat de mult la actualele locuri de muncă însă rămân în continuare pe poziţii (deşi cu un oftat sec în fiecare dimineaţă) pentru că le e teamă să facă vreo mişcare şi să piardă şi jobul ăla bun-rău pe care îl au acum şi salariul ăla, mai mult sau mai puţin sigur, pentru care au semnat. Am şi exemple de oameni care au rămas anul trecut fără job şi nu au reuşit să îşi găsească un nou loc de muncă corespunzător pregătirii/experienţei, aşa că au acceptat primul job ieşit din cale, chiar dacă banii sunt la jumate iar responsabilităţile îi întorc înapoi cu câţiva ani.

Şi uite aşa, tot uitându-mă în jur, am ajuns la următorul scenariu nefericit (pentru patroni cel puţin): cred că, după ce va trece criza asta financiară, când companiile vor reîncepe angajările, vom asista la o criză a resurselor umane. Mulţi vor profita de ocazie pentru a mai face un pas în faţă şi pentru a ieşi din blocajul resimţit în ultimul an, lucru ce va duce la ruperea multor echipe şi inevitabil, la noi probleme interne. Criza a deprimat oamenii (da, chiar şi pe cei care au pentru ce să se trezească dimineaţa la 7) şi e de aşteptat o ieşire din letargie destul de animată.

we’ll wait and see…

Retrospectiva săptămânii: Simbolul pierdut/Vânătorii de zmeie

Cred că sufăr de febra cărţilor, de ceva vreme citesc cu o frenezie cu care mai citeam cred în şcoala generală în vacanţele de vară (da, am fost un copil ahtiat după cărţi, jumătatea mea râde de mine uneori când mă ajungem la subiectul desene animate spunând că „nu le-ai văzut, dar sigur ai citit cartea”).

Aşa că săptămâna trecută am mai avut două crize de febră din asta ciudată, una cu Dan Brown şi Simbolul pierdut şi cealaltă cu Khaled Hossein şi a cartea Vânătorii de zmeie. Să le iau pe rând …

De la Simbolul pierdut mă aşteptam să mă ţină mai în alertă dar cumva mi s-a părut că autorul a exagerat uneori cu explicaţiile şi trimiterile la istorie/mistică/ştiinţă, lucru care tăia din acţiune şi mă făcea să las cartea mai devreme din mână (e drept, uneori ca să apelez la prietenul Google pentru detalii suplimentare). Iulia a vorbit tare bine despre carte aici, aşa că mare lucru nu mai e de spus. E o carte interesantă, are o intrigă complexă (la fel ca şi celelalte cărţi ale lui Dan Brown), dar uneori mi s-a părut că s-a exagerat cu întorsul din condei, ca de exemplu cu moartea lui Robert Langdon prin înecare, când de fapt… ei bine, citiţi cartea şi vă veţi convinge singuri.

Despre a doua carte, Vânătorii de zmeie, care m-a ţinut trează sâmbătă până la indecenta ora 5 dimineaţa, nu am decât un cuvânt de spus: SUPERB. La 3 dimineaţa citeam pe Wikipedia istoria Afganistanului şi trebuie să recunosc că romanul mi-a făcut lumină într-un subiect pe care îl ştiam doar foarte superficial: Afganistan, talibani, ocupaţie rusească, NATO, etc. Este prezentată prietenia dintre doi copii, provenind din grupuri sociale diferite – Amir este paştun (comunitatea majoritară din Afganistan) şi are o situaţie materială foarte bună iar Hassan este hazar şi servitor în casa primului. Legătura dintre ei se răceşte brusc atunci când Hassan, în încercarea de a-l ajuta pe Amir să câştige admiraţia tatălui său prin câştigarea turneului de doborât zmeie din Kabul, este prins de 3 băieţi mai mari şi violat sub ochii lui Amir, care este incapabil să intervină în apărarea lui. Mustrările de conştiinţă îl fac apoi pe Amir să se îndepărteze de Hassan, chiar dacă acesta nu îi face nici un reproş, iar la un moment dat chiar să forţeze plecarea acestuia din casa. Urmează în Afganistan ocupaţia rusă, când Amir împreună cu tatăl lui fug în Pakistan şi apoi în America, iar apoi o perioadă zbuciumată dominată de războaie civile şi perioada de ocupaţie talibană.

După mulţi ani, în 2000, Amir, care între timp se stabilise în America şi se căsătorise, primeşte un telefon de la un vechi prieten din Afganistan al tatălului său care, într-o scurtă propoziţie, îi oferă şansă unui nou început: „Vino. Există o cale să redevii bun”. Amir se întoarce într-un Kabul dominat de masacrele sângeroase ale talibanilor şi distrus de războaie civile pentru a-l găsi şi aduce în siguranţă pe Sohrab, fiul lui Hassan. Nu o să stric plăcerea cititului şi nu o să vă mai dezvălui nimic din acţiune, deşi de la punctul acesta mai departe lucrurile se precipită, cercurile încep să se închidă iar la final Amir îşi câştigă dreptul la o nouă şansă. E o carte de nota 20, atât pentru acţiune cât şi pentru sensibilitatea pe care reuşeşte să o transmită.

Duminică dimineaţa am văzut şi adaptarea cinematografică – „The kite runner”, care s-a luptat pentru Globul de Aur cu 4,3,2 al lui Mungiu, este însă departe de a reda esenţa cărţii. Poate dacă în film ar fi existat şi un narator ar fi avut alt impact, dar aşa mie, care aveam încă proaspete în minte replicile din film, mi s-a părut destul de sec şi pe alocuri greu de urmărit acţiunea.

Acum mă pregătesc de „Toţi oamenii preşedintelui”, pe care o tot mut de pe noptieră de ceva vreme. Aici am făcut un pic invers, ieri am văzut filmul şi acum mă pregătesc să citesc cartea (asta după o încercare ratată de a o citi, am renunţat după primele pagini). Despre asta însă, într-un episod viitor!

Spor la citit!

Ce mâncăm azi?

Ieri am făcut greşeala, butonând la televizor, să mă opresc pe TVR2 unde era o emisiune cu Jamie Oliver. Ei bine, această greşeală mi-a cauzat nişte coşmaruri de toată frumuseţea azi noapte şi ceva greaţă pe deasupra la gândul de a mai mânca carne de pui. Cred că până la urmă chiar o să mă uit dacă ouăle sunt notate cu 1,2 sau 3.

Atenţie, urmează imagini şocante (dacă nu aveţi răbdare treceţi direct la minutul 5, eu de acolo am prins aseară)

Informaţii despre campanie găsiţi direct pe site-ul lui Jamie (aici).

Lumea în care trăim

– nebunia cu AH1N1 a explodat cu adevărat în RO după decesul actorului Toni Tecuceanu, deces pus pe seama gripei porcine de însuşi onor Streinu Cercel..îmbulzeală în spitale, cozi interminabile, vaccinuri făcute contra-cronometru ca acum să aflăm ce? că de fapt nu a fost gripa porcină, ci o bacterie căpătată în secţia de Terapie Intensivă a spitalului.

– aproape 70% din CVuri sunt precum pajiştile primăvara: pline de flori. Şi stau şi mă întreb acum frumuşel, dacă ar fi să îmi scot CVul de la naftalină, eu să nu plantez acolo 2-3 ghiocei? că poate mi-o iau alţii înainte.

– mi-am verificat ouăle. Sunt cu 3. Nu-s bune. Le trec pe lista alimentelor interzise alături de margarină (conţine Euri), mezeluri (contin colorant, Euri, glutamat de sodiu, un adevărat cocktail), fructe şi legume de la supermarket (nu-s eco), pâine (prosteşte şi îngraşă), paste (too much carbs), icre (prea mulţi aditivi), crenvurşti (continut dubios, desi yammy din când în când), dobrogeana de la patiseria din colţ. Sper că n-am uitat nimic. Ah, şi nu mai gătesc în tigaia mea care nu prinde, că nici asta nu-i bine. Pentru o dietă de efect, vă recomand zilnic o pastilă de Ecomagazin înainte de fiecare masă, taie garantat orice poftă.

– iepurele sare de unde nici nu te aştepţi: uite aşa poate se găseşte soluţie pentru Roşia Montană.

Teoria E şi teoria O a schimbării organizaţionale sau cum să (nu) faci 3 lucruri deodată

Acesta trebuia să fie un post smart despre teoriile E şi O ale schimbării organizaţionale… dar nu este, pentru că în timp ce pregăteam materialul eram ocupată să savurez şi un minunat shake cu lapte, banane şi căpşuni home-made şi să plătesc taxa pentru master (legătura dintre prima şi ultima fiind că schimbarea organizaţională e tema lucrării mele de dizertaţie). Aşa că am lăsat postul deoparte şi am făcut plata pentru master…totul perfect până când ecranul calculatorului, la finalul plăţii, mi-a transmis senin că am un deficit x în cont şi că ar fi bine să îl acopăr cât mai repede. Nu, nu cred că masterul ăsta a decurs de 10 ori mai bine decât m-am aşteptat deşi aşa pare, dat fiind faptul că am transferat o sumă cu un zero în plus la coadă 😦. Aşa că „la revedere” schimbare organizaţională, back to real world: discuţii interminabile cu banca minunată pentru blocarea tranzacţiei, nu se poate, departamentul a terminat programul, mai bine să mă înţeleg amiabil cu facultatea să îmi recuperez banii, explicaţii cum că nu vreau să îmi recuperez banii peste nşpe ani, ok, ok, vă înţelegem, completăm un formular, dar vă costă, veniţi mâine pe la noi semnaţi, transferăm înapoi, da, o rezolvăm…cumva. Great.

Aşa că pentru azi mă las de scris, pe blog sau oriunde altundeva. Mă duc la dl. Dan Brown şi la ultima lui carte, că el chiar ştie ce zice acolo.

PS. promit să revin şi cu tema iniţial anunţată 🙂